proprii

AddToAny

Share this

     

Articole recente în blog

Despre bani şi preţuri din Banatul de altădată

Istoria fiscalităţii nu este altceva decât istoria relaţiilor interumane, cu suişurile şi coborâşurile mai mult sau mai puţin dureroase pentru omul de rând 

Alegând de prin monografiile istorice acele pasaje care se referă la fiscalitate, la preţuri şi salarii, nu poţi să nu observi că nimic nu e nou sub soare: inflaţie, exploatare, corupţie, nepotism etc. Că totul se poate cumpăra: de la o bucată de sare şi până la un scaun domnesc. Diversele ocupaţii asupra Banatului şi-au pus şi ele pecetea fiscală proprie asupra acestui ţinut, istoria fiscalităţii devenind astfel şi mai interesantă.
 
Dări  
În vara lui 1233, printr-un decret regal al sării, regele Andrei II acordă importante cantităţi de sare mănăstirilor de pe malurile Mureşului. Astfel, povesteşte istoricul dr. Ioan Haţegan, Cenadul va primi 5 000 de timini (bolovani) de sare. Pentru a întări vânzarea posesiunii Bobda unor nobili cumani, capitlul din Cenad va percepe 15 mărci. Aşadar, un soi de taxă notarială. Undeva între 1369 şi 1379, pe lista de socoteli a unui domeniu nobiliar bănăţean apare pentru prima dată ca unitate de măsură câbla de Timişoara. Pentru un împrumut de 20 000 de florini de aur primiţi de la familia Huniade, regele Ladislau V îi va dona acesteia cetatea, oraşul şi castelul Timişoara. În primăvara lui 1565, sultanul îi va mări lui Mehmet, ceauş de Timişoara, pentru meritele sale diplomatice şi militare, venitul de la 6 300 la 7 800 de akce (aspri). În 1591, veniturile vilayetului de Timişoara vor fi de   
10 812 449 de akce, din care cheltuielile pentru solde au fost de 6 271 931 de akce. Interesante sunt diversele dări în timpul stăpânirii otomane asupra Banatului. Iată un exemplu grăitor din sangeacul Cenad, în 1665 (cităm din volumul colectiv ?Din cronologia judeţului Timiş?, apărut în 2004 la Editura ?Marineasa? din Timişoara): ?Datoriile către fundaţia religioasă sunt darea veche, iar pe cap de gospodărie 3 ocale de ulei curat, miere, mielul, 40 akce pentru o mireasă, ispengea de 100 akce la Sf. Gheorghe, 100 akce de Sf. Dumitru, 110 akce darea militară pe gospodărie, 17 akce pe cap pt. pastramă, 4 akce darea nouă după casă pe cap de gospodărie, plus o sumă globală de 500 akce de gospodărie pentru restul de taxe.? Cronicarul Ibrahim Timişoreanul va nota în 1695 că un anume Derviş Gazi Hasan a cultivat lubeniţe lângă Timişoara de 14-15 ocale (17,92 la 19 kg) pe care le-a vândut cu patru parale bucata. Acestea erau revândute în oraş cu opt parale bucata, iar la Belgrad, cu 12 parale. Se pare că mafia din pieţe funcţiona şi pe vremea aceea. 
Fiscalitate în Banat  
Florimund de Mercy, administratorul imperial al Ţării Banatului, va promulga pe 7 septembrie 1718 un decret imperial asupra fiscalităţii din Banat, prin care va stipula obligativitatea dării de cap, iar apoi, pe 29 septembrie, va interzice mutarea locuitorilor dintr-o localitate într-alta. Motivul: controlul colectării taxelor şi impozitelor. Cnezul sătesc care nu denunţa plecarea vreunui locuitor, povesteşte istoricul dr. Ioan Haţegan, era aspru pedepsit. Un an mai târziu, cei 707 meşteşugari angajaţi la refacerea fortificaţiilor Timişoarei aveau un salariu lunar de 5 639 de florini. Dar ce fel de slujbaşi avea pe-atunci Imperiul Austro-Ungar? Pare-se că şi în vremea aceea exista corupţie, de vreme ce, în martie 1719, comisia aulică de organizare va spune că: ?La angajarea funcţionarilor în ţară vor trebui avute în vedere persoane capabile... iar în locul celor necorespunzători să fie aleşi funcţionarii pregătiţi şi de nădejde?. Cât să fi fost ziua de muncă? Trei crăiţari şi o pâine pentru muncitorii care lucrau la construcţia fortificaţiilor Cazărmii Transilvaniei din Timişoara.  
Biruri apăsătoare  
Pentru 1720 şi 1721, o moară trebuia să plătească o taxă de morărit de 150 de florini. În 1721, doi negustori timişoreni vor arenda impozitul pe albine, iar anul următor, şi impozitul pe vin pentru tot Banatul. Aşadar, nici accizele nu sunt ceva nou sub soare. Scutirea de impozit se aplica şi în timpurile acelea. În 1721, coloniştii care şi-au asigurat singuri transportul din ţara de baştină până în Banat şi   
şi-au construit singuri casele au beneficiat pentru trei ani de scutire de impozit. Administraţia intervine şi pentru apărarea intereselor negustorilor locali, străinii fiind verificaţi la sânge. Locuitorii Igrişului se vor plânge în 1724 de impozite împovărătoare.   
În 1724, fiecare ţăran care venea cu produse la piaţa din Timişoara trebuia să plătească trei crăiţari. Până şi conducătorii satelor se vor plânge de obligaţia satelor de a plăti impozit de un ducat către mitropolitul ortodox. În aprilie 1725, majoritatea locuitorilor districtului Timişoara se vor afla în imposibilitatea de a plăti impozitul pauşal de 62 000 de florini, lucru care, cu siguranţă, nu a fost pe placul administraţiei fiscale. În 1726, negustorii Companiei comerciale orientale vor primi dreptul de a vinde din căruţe în schimbul unei sume anuale globale plătite aceleiaşi administraţii.  
Cum doar din taxe se pot realiza anumite obiective de interes public, pe 5 decembrie 1726, administraţia timişoreană va impune celor două primării orăşeneşti să introducă o nouă taxă, întrucât se dorea construcţia unui nou spital.  
Restanţierii de ieri  
Cum şederea în Timişoara a evreilor era tolerată şi cum aceştia nu erau cu obligaţiile bugetare la zi, administraţia va cere,  la 20 mai 1746, primăriei germane să adune de la ei restanţele taxei de toleranţă şi capitaţia, în sumă de 544 de florini şi 30 de crăiţari, precum şi restanţele pentru profesorul şcolii şi măcelarul lor. La un moment dat, sătulă de prostul obicei al conducătorilor satelor (obercnezi şi cnezi) de a împrumuta bani de la casieriile districtuale şi a nu-i înapoia, administraţia bănăţeană va interzice împrumuturile. Alţi asemenea conducători se vor înfrupta din banii strânşi pentru impozite şi administraţia va fi nevoită să-i schimbe, mărturie fiind demiterea obercnezului Drăgoi din cercul Lunca, în 2 mai 1753. Pilele nu sunt o descoperire prea recentă şi nu toţi obercnezii au fost atât de păcătoşi: în noiembrie acelaşi an, obercnezul lugojean Gavril Gurean, deja prea bătrân, cu 31 de ani de slujbă, va cere pensionarea şi, drept recompensă, numirea în locul său a ginerelui, pe nume Gheorghe Popovici. Ceremoniile de retragere la pensie vor avea loc abia în 1763, bătrânul alegân-du-se cu rentă de 100 de guldeni anual. Cultura era şi în vremurile acelea cenuşăreasa societăţii: pentru ca actorii timişoreni să fie plătiţi, intervine însăşi administraţia Banatului. Aceştia trebuiau să primească şase ducaţi după fiecare spectacol.  
Salarii  
Salariul primarului Timişoarei a fost majorat în 1724 de la 60 la 100 de guldeni. Dacă atunci, o vacă cu viţel costa patru guldeni, rezultă că primarul îşi putea cumpăra într-un an 25 de vaci şi 25 de viţei. Pentru 2003, salariul brut al primarului Timişoarei a fost stabilit de Guvern la 25,2 milioane de lei (oraşul având peste 320 000 de locuitori). Potrivit unor preţuri găsite pe Internet, o vacă cu viţel poate costa în medie 25 de milioane de lei. Aşadar, dacă din salariu scădem impozitele, primarul îşi poate cumpăra cam 10 vaci cu 10 viţei.   
Salariul pe un an al subadministratorului districtului Ciacova a fost stabilit în 1754 la 150 de florini. În 1895, salariul mediu al unui argat familist (folosit la toate muncile dintr-o gospodărie) era de 377,81 de coroane pe an, iar cel al unui argat nefamilist, de 497 de coroane. Că, deh, cel cu familie îşi consuma energia şi cu familia şi astfel nu lucra atât de mult pentru stăpân - pe când nefamilistul nu avea o altă grijă decât munca. Construcţia bisericii ortodoxe din Lugoj va costa 22 828 de florini.  
Buget local  
Iată cam cum a fost bugetul primăriei germane din Timişoara în 1773: 7 826 de florini şi 44 de crăiţari, doar din baluri câştigându-se 1 494 de florini. Având în vedere faptul că totalul cheltuielilor a fost de  7 543 de florini şi 28 de crăiţari, reiese un excedent de 283 de florini şi 16 crăiţari. 1 500 de florini s-au dus pe pavaje, 879 pentru curăţenia străzilor, 857 pentru repararea primăriei şi 3 092 pentru salarii. Nu ştim dacă excedentul s-o fi dus la Viena, capitala imperiului. O socoteală separată ţinea şi primăria rasciană. Aceeaşi primărie germană va încasa între 1773 şi 1779 suma de 38 780 de florini numai din impozitele pe case, meserii, comerţ şi birturi din cartierul Cetate. Celelalte cartiere au fost ceva mai sărăcuţe (Josefin - 11 557 de florini, Fabric cu 8 252 de florini şi Maierele Vechi - actualul Elisabetin - cu 8 390 de florini). În 1775, primăria germană va plăti suma de 11 127 de florini drept contribuţie pentru prima clădire pentru şcoală (seminarul romano-catolic). Bugetul oraşului Lugoj pe anul 1913 a fost de 700 000 de coroane.   
După unificarea în 1780 a celor două primării, germană şi rasciană, în cartierul Cetate vor exista 156 de clădiri particulare, al căror preţ de cumpărare a fost de 555 872 de florini. Acestea aveau, însă, ipoteci în sumă de 324 789 de florini.   
Licitaţii  
În 1782, domeniul Foeni a fost cumpărat de negustorul aromân Constantin Naum Popovici, zis şi Mocioni, cu 70 000 de florini. În ianuarie acelaşi an, se fac publice preţurile de strigare ale licitaţiei pentru domeniile camerale bănăţene. Iată câteva dintre acestea: Topolovăţ - 27 174 de florini, Şuştra -   
18 826, Sânnicolau Mare German - 85 663, Folea - 36 743, Giulvăz - 36 095, Beregsău Mic - 38 871, Sacoşu Turcesc -  67 743, Şag - 47 418, Săcălaz - 77 051 de florini. La Viena se vor licita următoarele domenii: Sânpetru Mare - 146 636, Dudeştii Vechi - 107 136, Banloc -   
201 987, Beregsău Mare - 103 879, Denta - 104 436, Ghilad - 160 601 de florini. În aprilie acelaşi an 1782, va sosi la Timişoara un anume conte Zichy, comisar la camera domeniilor regale, care va reglementa cu primăria raporturile oraşului cu fiscul regal. Timişoara se va alege cu preluarea unei plăţi publice de 5 027 de florini, iar în schimb, cu monopolul asupra vânzării alcoolului, un han, patru mori şi participaţiuni la proprietatea asupra viilor din Fabric. În 1787, pe baza deconturilor prezentate de meşterii constructori, o casă de colonist la Liebling va costa 500 de florini. Zece ani mai târziu, orezăria de la Topolea va fi cumpărată cu 9 260 de florini, iar domeniul Vizejdia, cu 5 333 de florini. O scrisoare expediată prin serviciul poştal va fi taxată cu şase crăiţari. Un an deosebit pentru cultura timişoreană va fi 1807, când primăria va aloca 40 000 de guldeni pentru renovarea clădirii teatrului. Un alt produs, de data aceasta pentru agricultură, şi anume, un plug de fier făcut la un atelier din Comloşu Mare, va costa în 1841 între 25 şi 29 de florini. O mierţă de grâu va fi vândută în 1841 cu   
9 florini. Preţul se datorează faptului că proprietarii nobilii Lipthay din Lovrin cumpăraseră o batoză din Germania şi terminaseră primii secerişul. La sfârşitul lunii mai 1850, pe piaţa timişoreană, o câblă de grâu va costa între 11 şi 12 florini.  
   
Protecţionism şi pedepse  
Timişorenilor nu le va fi străin nici protecţionismul: pantofarii nu vor avea dreptul de la 19 iunie 1727 să cumpere piele decât de la fabrica de piele din localitate. În schimb, un meşter zidar cu diplomă va primi dreptul de a percepe o anumită taxă pentru fiecare casă pe care o va construi. Altfel spus, se pune mare preţ pe construcţii. Armata o ducea mai prost: lipsiţi de pălării de mai mult de un an, husarii vor lua trei bucăţi de postav de la fabrica locală de profil, lucru confirmat chiar de administraţie.  Dar iată şi o metodă de pedeapsă pentru ţiganii care nu şi-au plătit în 1729 haraciul (impozitul) către cel care arendase colectarea acestuia: bătaia, arestul şi amenda. Câţi timişoreni ar plânge astăzi ori ar sta în arest pentru neplata impozitului la Primărie? Cum perioadele de scutire de impozit expiră şi ele, satelor de colonişti germani li se va aminti prompt de acest lucru în 1730. Cum boschetari existau şi pe vremea aceea, în acelaşi an, administraţia va cere primăriei rasciene (româno-sârbe) din Timişoara (care avea o primărie rasciană şi una germană) să contribuie financiar, alături de cea germană, la clarificarea vagabonzilor din urbe. Mercurialul era la putere în 1731, însă comercianţii nu-l prea respectau, cel puţin cei din Palanca Mare, astfel că administratorii Banatului vor atrage atenţia primăriei rasciene. O lună mai târziu, administraţia va îngheţa în Timişoara preţurile la carne şi pâine. În luna mai, o rezoluţie imperială va confirma faptul că salariul muzicienilor catedralei timişorene este de 1 000 de florini. În ţinut, însă, jale mare: mulţi locuitori ai districtului Timişoara îşi iau în 1732 lumea-n cap din cauza dărilor prea mari. Grijulie că treburile riscă să scape de sub control, administraţia va obliga în 1734 primăria germană la plata orelor suplimentare lucrate de muncitorii de la fortificaţii. Cum primăria germană avea un ceas care trebuia întreţinut, aceasta va trebui să-i plătească ceasornicarului Klein un salariu anual de 30 de florini (1735). Apicultorii din districtul Ciacova s-au dovedit a nu fi buni cetăţeni, fiindcă în 1737 nu şi-au plătit impozitul pe albinărit. Asta dacă nu luăm în seamă vreo boală care să fi decimat familiile de albine. Dacă în 1719 lucrătorii de la fortificaţiile Timişoarei primeau drept salariu zilnic trei crăiţari şi o pâine, în ianuarie 1739 ei primeau câte 12 crăiţari fără pâine sau 10 crăiţari şi o pâine. Să fost oare vorba de inflaţie sau de majorarea fabuloasă a salariului? Mişcările de trupe din 1740 vor influenţa creşterea preţului la carne. O oca va costa şase crăiţari. Trupele imperiale cantonate în zonă vor recurge şi la rechiziţii forţate, fără plată. Pe 1 mai 1742, este interzis comerţul ambulant, probabil scăpat de sub control. Grecii şi arnăuţii de la sud de Dunăre nu mai aveau voie să vândă decât în prăvălii.  
   
Viaţa la Timişoara  
Unul dintre primarii Timişoarei, anume Johann N. Preyer, ne-a lăsat o excelentă descriere a condiţiilor de viaţă pe la 1760. Iată ce va scrie el în ?Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara? (Ed. ?Amarcord?, Timişoara, 1995): o oca (2 şi 1/2 livre) de morun costa 14 crăiţari; o livră de carne de vită 3 cr.; o livră de carne de viţel vara 3 cr., iarna 4 cr.; o livră lumânări 9 cr.; o măsură de bere 4 cr.; o pătură neîmpâslită 1 gulden; o oca de lână de oaie obişnuită 7 şi 1/2 cr.; un centenar 5 guldeni 31 şi 1/2 cr.; o mierţă de grâu 1 gl.; întreţinerea zilnică a unui bolnav în spitalul municipal 6 cr.; o locuinţă de cinci camere cu toate dependinţele, în casa spitalului s-a închiriat cu 80 gl. pe an?.   
Oare cât să fi costat, însă, îngrijirea celor 106 bărbaţi şi 151 de femei cu sifilis internaţi la spitalul municipal în 1762 (de pe actuala stradă Mărăşeşti), dacă doi ani mai devreme costul întreţinerii unui bolnav a fost de 6 crăiţari? La o asemenea situaţie tristă s-a ajuns ca urmare a faptului că marea Vienă deportase în mica Vienă peste 3 300 de vagabonzi, tâlhari, criminali şi prostituate.   
   
Agenda nr. 24/11 iunie 2005 
 
No votes yet

talmaciri

Visitors

  • Total Visitors: 631526
  • Unique Visitors: 15555
  • Since: Vin, 06/26/2020 - 13:05

Vizitatori din data de 8 mai 2014

Flag Counter

Cine e online

În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.